Ce jucarii putem oferi nou-nascutilor?

Stim deja ca in primele luni de viata copilul nu are nevoie de foarte multe jucarii, pentru ca e ocupat sa descopere toata lumea fascinanta din jurul sau si, cel mai important, sa o inteleaga. Cu toate astea ii putem da si jucarele simple care sa ii faca placere si sa il ajute sa isi dezvolte anumite abilitati. Ce jucarii sunt recomandate pentru nou-nascuti?

Vom vedea in continuare. Jucariile de tinut in mana sunt perfecte pentru varstele foarte mici, cand copilul e fascinat de tot ce poate aduce in apropierea ochisorilor. Zornatioarele sunt o alegere inspirata, iar daca mai sunt si colorate, cu atat mai bine. Jucariile muzicale, cu tot felul de efecte sunt numai bune pentru nou-nascuti, muzica trebuie sa fie repetitiva si linistitoare. Aici sunt variante pentru patut, pentru joaca de zi cu zi, pentru momentele cand mergem la plimbare. Si jucariile mobile devin fascinante pentru micuti, cele cu melodii sunt apreciate maxim, mai ales daca sunt si atasate la leagan. Daca mai adaugam si lumini de tot felul vom avea jucaria aproape perfecta pentru nou-nascuti.

Veti fi uimiti, poate, dar jucariile cu oglinda sunt recomandate pentru bebelusi, mai ales ca la cateva lunisoare incep sa zambeasca cand isi va refexia in oglinjoara, se descopera si redescopera pe ei permanent. Practic pot avea un partener de joaca uimitor, care face fix ce fac si ei😊. Cartile moi, cu poze si culori frumoase sunt si ele pe lista de jucarele pentru nou-nascuti, la fel cum sunt si sunatorile care scot diverse sunete la presiune sau la atingere. Cand apar problemele cu dintii putem sa luam copilului jucarii pentru dintisori sub forma de inele sau cu diverse forme placute, care il vor ajuta sa treaca mai usor peste jena cauzata de aceste schimbari la nivelul danturii.

Pe langa jucarii pentru dintisori de la pici.ro parintii pot oferi copilului mic si un carusel pentru patut, care are si parti mobile si muzica si il va ajuta pe cel mic sa adoarma mai rapid. Indiferent ce vom alege pentru nou-nascut trebuie sa investim in lucruri rezistente si de calitate, care sa ii faca placere si sa il ajute pe micut sa se simta perfect in compania lor, sa invete ceva de fiecare data cand le foloseste sau doar le priveste.

i want my family back

mi am dorit intotdeauna sa provin dintr un loc mai sacru mai pur pentru ca n am niciodata nimic de spus din adancu sufletului ceva specific unui bucurestean
adica pot sa imi insusesc anumite chestii care mi plac si sa le reambalez sub o forma putin mai diferita…
am fost recent la romana… o intalnire succinta cu un vechi tovaras.
n a fost mult si au aparut si stoarfele
amandoi pluteam intr un ocean de estrogen
in orice directie priveam vedeam arhetipul unei «paragladine de ase»: o rapandula cu mult mai mult machiaj decat era nevoie suvite albe si sorbind dintr o cafea (evident de la starbucks) asteptandu si perechea in fata kfc-ului (ba da erau BUNE…)
stii faza din « the fugitive » cand harrison ford aude sirenele in urma lui si intoarce masina in mod dibaci in sensul opus? asa ma simteam eu in preajma sutelor de muieri, intrand si iesind din facultate (ordinea nu e intamplatoare)
eram ca un copil in dimineata de craciun care si despacheta cadourile dupa un subtil « muie mosule » am plecat fiecare la ale lui

Colecționez oameni

Cotrobăi des cu speranța că voi descoperi noi oameni interesanți.  Adun cuvinte, gânduri, idei, imagini, sunete …….. Experiența asta, minutele astea speciale scot din mine ceva minunat și mă simt o mică artistă, too…

Pierd moștenita mea asprime (pe care o știu numai cei foarte dragi) … dedesubt am numai soare!!!

Oameni frumosi, am nevoie de voi, si de jocurile cu violeta ! (desigur aveți  și voi destul mucegai în suflet). Am nevoie de acel ceva ce vă și ne face speciali, unici, eterni, luminoși, dureros de frumoși! Acel ceva care ne pune aripi și ne dă și Cer spre care să zburăm! Mi se mai intampla sa zbor atunci cand joc gumball.
Oameni frumoși in virtual … aici eu vă simt esență pură, iar  gunoiul & bubele din gândurile voastre nu se văd … nu vreau să le știu!

Aș vrea să creez ceva zilnic, să mă transpun în creația mea, să materializez sublimul din mine, să-l vad apoi, să-l simt, să-l pipai, să-l …
Eu știu asta, dar să nu uit, să vadă și alții … mai ales cei foarte dragi … e pentru ei, pentru toți cei care puteți lua o gură de divin din frumosul dinlăuntrul nostru …

Era o vreme cand trăiam numai frumos … chiar era?

Scriitorii “mei”

Scriitorii “mei” sunt o categorie aparte de writers pentru simplu fapt ca i-am descoperit singura. Adevarul este ca au venit ei la mine si m-au implorat sa-i savurez :)

Cum ii gasesc totusi? De regula, merg la biblioteca si “ma striga” cate o carte:

“Ia-ma in brate, citeste-ma, indragosteste-te de creatoru’ meu”. Ma atrage titlul sau ma atata prima fraza, imi spune ceva special coperta sau pur si simplu simt ca voi avea o relatie deosebita cu cartea respectiva, cu autoru’ ei, simt ca voi fi mai bogata, mai inteleapta cumva dupa ce o voi lectura … presimt ca e o carte buna, pe gustul meu.

Asa am facut cunostinta cu cel putin 3 scriitori foarte dragi mie, de fapt scriitoare: Banana Yoshimoto,  Jamaica Kincaid si  foarte recent Ali Smith.

Sunt scriitoarele “mele”, nu ma pot opri pana nu citesc cat mai mult din ce au scris si cand am eu pofta si timp le recitesc cartile si ma reindragostesc de fiecare data! Interesant e ca de fiecare data gasesc amanunte minunate care mi-au scapat  la lecturile precedente … un bonus neasteptat, mereu o surpriza faina.

Scriitoarele mele dragi, va multumesc ca ati scris frumos, sensibil, rebel, nebun! Multumesc doamnelor, ca v-at lasat descoperite de mine, ca impartasiti cu mine din darul pe care-l aveti din plin, darul cuvantului scris!

A doua şansă

„Vrei să te căsătoreşti cu mine?…, să nu spui NU!” …aşa mă cere C. de nevastă… ”Împotriva tuturor, pentru tine şi cu tine pentru totdeauna”… cuvinte pe care visez să nu le uite niciodată…

…………….

„Cetăţeana…, iei în căsătorie pe cetăţeanul …?”

Linistea se aşterne apăsătoare… ca intr-un salon de epilare definitiva.

Tot creierul meu strigă NUUUUUUUUUUU! Iar inima DAAAAAAAAAAAAAA!

C. are faţa desfigurată, transpirată si se uită la mine mirat şi speriat…

Mă uit în gol…Cum să spun ceva dacă nu ştiu ce? Pur şi simplu mă tem cumplit…

I-am spus că facem o greşeală, că nu trebuie să legalizăm povestea noastră de iubire, că o îngropăm în felul acesta şi ne legăm cu lanţuri de ea…că mă va urî peste ani când va „vedea” că sunt cu 15 ani mai mare ca el…

Nu contează că sunt însărcinată, vom creşte copilul împreună şi când nu se va mai putea, ne vom despărţi fără tam-tam…Nu vrea să audă! M-a adus până aici…

C. mă strânge dintr-o dată atât de tare de mână, încât aproape că strig: DA!

Vindecarea

Oraşul meu natal!

Dau examen la facultate! Iau examenul! La asistenţă socială. Eu, printre sute de tineri, eu la 34 de ani…

Încă în divorţ, fără casă, fără masă, fără copilul meu, bolnavă, dependentă de medicamente…

Iau medicamente cu alcool…Mă duc la facultate şi vorbesc numai eu…Profesorii mă tolerează, dar îmi dau seama că ceva nu este în ordine cu mine.

Am crezut că pot stăpâni problemele mele, că nu e mare lucru…Cât mă înşel!

A. bunul meu prietenul din copilărie, îmi tot spune să mă internez la Ergoterapie.

El este alcoolic şi îmi repetă obsesiv că pentru mine mai sunt speranţe…

El nu mai vrea să se facă bine, dar eu trebuie să mă fac bine, eu merit. Aşa îmi spune de fiecare dată când ne întâlnim şi sfârşim leşinaţi, el de băutură, eu de medicamentele luate cu băutură…

Vine Crăciunul! Sunt singură! Stau la un hotel în centrul oraşului…

Lumea petrece…Eu am hemoragie şi mă duc la Urgenţă. Refuz internarea…

Vine Anul Nou! Sunt singură! Stau la hotelul din faţa gării…Un călător fără destinaţie…

1 ianuarie! Ies pe străzi. Nu mai am bani, nimic…

Eu…dorm în gară.

Mă duc până la urmă la prietena de o viaţă a mamei…

Plânge pentru mine.

Îi promit că mă duc la spital. Şi că o să mă fac bine…

Mă internez la Ergoterapie….

Tratament intens…Mi se dau multe medicamente…Nu mi se spune ce sunt…Nu trebuie să ştiu…

Scriu obsesiv pe zeci şi zeci de foi de caiet că mă fac bine, sute şi sute de rânduri, acelaşi lucru: „Mă fac bine!”

Simt că se apropie o criză. Mă simt îngrozitor…Din ce în ce mai rău. Mă sufoc, îmi vine să ies prin ziduri, nu îmi găsesc locul. Nimic nu mă linişteşte. Cerşesc calmante…Sunt tratată cu… indiferenţă şi calm. Mi se spune că e criza de abstinenţă…

O întreb pe doctoriţa care se ocupă de mine dacă e din cauza alcoolului sau a medicamentelor. Îmi spune că NU ESTE ETILISM!. Atât…

Mi-e rău! Mor! Îmi plesneşte inima! Alerg şi ţip pe coridor…Intru în salon…”Asta am vrut să văd” spune doctoriţa şi pleacă…

Dimineaţă. E ziuă şi eu văd limpede asta!

Prima dată, după cât timp, oare (?), văd clar şi mă bucur că e dimineaţă şi că…sunt!

Două săptămâni! Atât a durat!

Plec în Oltenia!

Fără medicamente sau alcool!

Liberă!

Drumurile

Procesul de divorţ se prelungeşte neaşteptat de mult.

Caut, de fiecare dată când ajung în oraş, să îmi văd fetiţa…

Nu reuşesc. M. mă duce cu vorba. Lui nu îi pasă că eu, de dragul copilului stau nopţile prin gări, că nu mănânc şi nu dorm, expusă la tot felul de pericole.

Mereu îmi spune că fetiţa nu doreşte să mă vadă şi plec spre singurul loc unde mai pot sta în orşul ăsta: gara!

Îmi fac iarăşi un diazepam injectabil prin pantaloni. Fac acest lucru de multe ori. Nu mai ştiu numărul injecţiilor. Iau medicamentele cu pumnul, sunt singura mea hrană…

Sunt ameţită de medicamente, nu simt foamea, nu simt decât că nimic nu mai are rost. Fetiţa mea nu doreşte să mă vadă…

Târziu în noapte vine un tren. Nici nu îmi dau seama ce tren este, dar nu mai îmi pasă, tot ce doresc este să scap din oraşul ăsta…

Dau să mă urc, dar cineva mă smulge de pe scara vagonului şi mă aruncă în zăpadă.

Mă răsucesc pe jos şi mă uit în sus. De-asupra mea s-au aplecat mai multe siluete.

Mă ridică pe sus şi mă smulg spre ieşirea din gară. Văd că sunt militari. Sunt foarte mulţi. Ţip după ajutor, dar nimeni nu apare. Nici nu văd dincolo de ei. Fac un zid în jurul meu.

Mă prind de un stâlp de pe peron şi mă ţin strâns. Ţip tare, cât pot eu de tare. Nu îmi dau seama ce se întâmplă. De ce nu mă ajută nimeni? Soldaţii mă târăsc spre zidurile unităţii de lângă gară. Eu nu pot sta în picioare. Mor. Ştiu sigur că mor. Vreau cu disperare să se termine totul şi să nu mă mai chinuie instinctul de conservare. Închid ochii. Nu mă mai opun…

Sunt singură, abandonată în balta îngheţată, lângă zidul unităţii, unde soţii Ceauşescu au sfârşit împuşcaţi.

Am fundul îngheţat, corpul, totul…

Mă duc spre taxiurile din faţa gării. Un şofer îmi spune că poliţia TF m-a scăpat.

De ce m-or fi lăsat în baltă?

Şoferul de taxi se uită la mine cu milă şi îmi spune că erau vreo douăzeci de militari veniţi din Midia…”Îţi dai seama, fată, ce ar fi fost la curul tău dacă nu te scăpa TF-ul?”

Mă gândesc: el unde era?… că doar pe lângă taxiuri au trecut militarii cu mine târâş… si ce buni ar fi fost sa am echipament de protectie.